Nu ştiu cum s-a derulat totul până aici. Probabil orbeşte, dar totuşi cu
ochii deschişi, eu te-am urmat. Ştiu foarte bine că eram şi sunt încă o copilă,
dar chiar dacă biologic sunt mult mai mică decât tine, ai multe momente de
imaturitate şi-mi place să te domolesc cum numai eu ştiu şi aş fi ştiut şi
situaţia ta dacă ai fi avut încredere de la început.
- „Mika”. Ce bine şade numele tău pe umărul meu. Hahaha! Eu care credeam că
singura blondă pe care o voi iubi mereu e berea...
- Se pare că te-ai înşelat... Şade bine, ăh?!
Nu ştiu ce caut acum cu el pe plajă.
Alta probabil ar fi luat trenul instantaneu, sau un taxi, sau autocarul, ori
orice alt mijloc de transport, numai să plece de lângă el. Îl iau în braţe, mă
simt completă. Chiar îmi place cum apusul se revarsă peste pletele noastre în
vânt, iar noi stăm întinşi pe nisip, îmbrăţişaţi. Mă simt în siguranţă.
Sentiment de siguranţă împletit cu unul de vinovăţie, ca şi cum m-am înfrăţit
cu răul... Numai că aici nu e vorba de înfrăţire.
Se ridică.
- Să nu pleci de aici!
El pleacă. Cine ştie ce glonţ s-o
mai auzi, însă chiar nu mă interesează. Pe plajă mai sunt câţiva oameni. Nu se
mai cară odată. Ehhh, sper să nu aştept mult până vine înapoi. Marea asta e aşa
frumoasă, aşa limpede, aşa cum nu am mai văzut-o niciodată şi se contopeşte mai
mult ca perfect cu cerul. Peisaj ce-mi insuflă libertate fără margini, un
elixir al sufletului meu. Toate datorită unui monstru al omenirii, care mi-a
animat viaţa, pe care îl iubesc involuntar, ireversibil. Totul a căpătat, în
timp, valori mult prea mari pentru mine, totul jonglează cu obiectul fricii,
obsesiei, dorinţei, totul subjugă un amalgam de sentimente. Nu e vorba de frica
unui eventual deces. Nicidecum. Mi-e teamă de un eventual final al nostru.
Vine. Ţine o carte în mână. Îmi pun
ochelarii să-mi întregesc look-ul hippie şi fac o faţă de-a mea de câine prost.
- Astă-seară vom citi „Scufiţa
Roşie”!
- Abia aştept!
- Trecem direct la partea când lupul
îi mănâncă pe toţi.
- Ba nu, eu zic să citim atunci când
Scufiţa e uimită de aparenţa bunicii. Ştii tu, acea Scufiţă micuţă şi naivă
când descoperă ceva mai târziu unde era lupul...
- De departe un simţ al umorului
evident!!! Ce să mai... Dă să te pup.
Zâmbim larg amândoi. Plaja e aproape
goală. Se trezesc unii să mai alerge pe mal prin faţa noastră.
- Ce vrei să faci?
- Cineva o să plece mai devreme
acasă.
O blondă bronzată, cu pielea
lucioasă şi cu sâni imenşi a dat câteva ture pe aici, fapt ce nu-i convine nici
lui şi-i pune piedică. Ne înjură tipa, se ridică şi da, pleacă. Odată cu ea se
simt şi ceilalţi. Noi râdem. Acum plaja e chiar goală, iar luceafărul ne
veghează. Citim câteva rânduri din „Amurgul gândurilor” al lui Cioran.
- Orice privire spre tine însuţi e un incendiu sau un
naufragiu, când peisajul lăuntric e o devastare somptuoasă de flăcări evoluând
la orizontul mărilor - atunci dai drumul gândurilor, coloane turmentate de
epilepsia focului interior. Şi ce mai arde focul ăsta în mine. Hai în apă
să ne mai răcorim.
Intrăm în apă. Şi-acum actanţii plutesc pietrificaţi,
goi, inerţi, căci bazinul a ceea ce am creat în timp se adânceşte cu fiecare
abuz, cu fiecare plăcere tangibilă. Dar el rupe tăcerea...
- Te iubesc.
- Idem...!
A la Mika :x <3
RăspundețiȘtergere